Monumentul istoric aflat în centrul vechi al Bistriţei, strada Dornei nr.5, în apropiere de ansamblul Sugălete, este o construcţie reprezentativă pentru arhitectura oraşului din secolul al XVI-lea, fiind unul dintre cele mai ilustrative exemple privind tipul de locuinţă al patriciatului bistriţean ajuns acum la maxima sa înflorire.

Denumirea “Casa Argintarului” provine de la cele două potire sculptate în arcul ferestrei de la parter. Aceste cupe, de tipuri diferite, reprezentau simbolul breslei aurarilor, meșteșug foarte dezvoltat în Bistrița medievală. Imobilul a aparținut breslei sau a unui meșter aurar, fiind o locuință tipică cu ateliere la parter și camere de locuit la etaj.

          Planul casei s-a adaptat rigorilor parcelării oraşului medieval cu un front îngust la stradă de 10,5 m, corpul construcţiei fiind dezvoltat pe adâncime, rezultând un plan dreptunghiular alungit. Corpul original al clădirii are două niveluri, parter şi etaj, un acoperiş în două ape cu coama paralelă cu faţada. Parterul cuprinde trecerea carosabilă, cu boltă semicilindrică, în dreapta sa, la stradă, fiind două încăperi cu tavane boltite şi o alta situată în spatele scării. Scara de acces la etaj este deschisă direct din intrarea carosabilă, având o dublă rampă şi balustradă din zidărie. La etaj este holul folosit ca bucătărie şi trei camere de locuit - un Saal (sală) şi două dormitoare. Cele două camere mai mari au plafonul pe grinzi masive, în timp ce camera mai mică este boltită semicilindric.

Organizarea interiorului şi unele soluţii tehnice adoptate reflectă tendinţă de confort, în spiritul Renaşterii (scara de acces largă, ancadramentele rafinate ale uşilor interioare, luminarea directă a tuturor camerelor, cărămizile din pardoseală). Tendinţa de rafinament şi modelul renascentist se reflectă şi prin cele două faţade. Faţada principală are parterul dominat de portalul monumental cu deschidere semicirculară profilată, cu cheie de arc în volută şi imposte. Antablamentul de deasupra porţii, care nu conţine nici un înscris, este susţinut de pilaştrii canelaţi cu baze rectangulare şi capiteluri ionice. Replica portalului apare la ancadramentul de fereastră din dreapta frontului cu deosebirea că aici pilaştrii nu sunt canelaţi şi au baza compusă din console în formă de piramidă inversă.

Fereastra din axul median de la parter, este similară cu cele patru ferestre de la etaj, având ancadramente dreptunghiulare cu menouri şi traverse, cu profilatură în unghi drept în stilul Renaşterii, suprapuse de solbancuri şi cornişe ce se sprijină pe console în volută. Profilarea şi susţinerea acestor cornişe, modul de amplasare sunt unice în arhitectura civilă transilvăneană. Frontonul dinspre curte are la etaj trei ferestre cu ancadramente dreptunghiulare,  cu un menou şi o traversă, cu solbancul profilat, dar fără cornişă.

Analiza detaliilor compoziţionale, atrag atenţia asupra asemănării cu portalurile renascentiste ale bisericii evanghelice care sunt opera lui Petrus Italus de Lugano. Această asemănare, întăreşte ideea că arhitectul italian este cel care a întocmit şi proiectul faţadei de la Casa Argintarului, în perioada cuprinsă între 1560-1563, când el a stat la Bistriţa.

Prezenţa în timpanele ancadramentelor ferestrei din dreapta a parterului a două reliefuri reprezentând două potire a determinat atribuirea clădirii breslei sau a unui meşter aurar. Fiind o locuinţă de meşteşugar, putem bănui că la parter spaţiile erau destinate practicării meseriei, unde puteau să fie un atelier, o prăvălie, un depozit de mărfuri în timp ce la etaj era spaţiul de locuit, rezervat familiei şi oaspeţilor.

Clădirea a cunoscut de-a lungul timpului mai multe transformări şi refaceri. În 1758 a fost afectată de un puternic incendiu, în 1939 ajunsese în pragul demolării fiind salvată de intervenţia lui Nicolae Iorga, iar din 1950 devine proprietate de stat intrând intr-un amplu proces de restaurare efectuat de arhitectul restaurator Şt. Balş. Cu acest prilej s-a ridicat un al doilea corp de clădire, cu ancadramente care imită pe cele din corpul original. În 1969 se inaugurează printr-o expoziţie de artă plastică, ulterior până în 1986 aici funcţionând secţia de istorie a Muzeului Judeţean Bistriţa-Năsăud, apoi are rol didactic pentru Şcoala de Arte şi Meserii. Casa Argintarului, păstrând elementele renascentiste originale, rămâne una dintre cele mai frumoase construcţii medievale din Bistriţa.

În prezent, după o nouă restaurare, destinaţia sa educativă şi culturală este continuată, aici fiind creat Centrul German din Bistriţa printr-un proiect finanțat din  Programul Operaţional Regional 2007-2013, Axa prioritară 5 – Dezvoltarea durabilă şi promovarea turismului, Domeniul major de intervenţie 5.1. – “Restaurarea şi valorificarea durabilă a patrimoniului cultural, precum şi crearea/modernizarea infrastructurilor conexe”.

Prin înfiinţarea Centrului German din Bistriţa  ne propunem să contribuim la stimularea dezvoltării economice a judeţulului Bistriţa-Năsăud prin creşterea atractivităţii sale turistice, în cadrul unui concept integrativ de spaţiu al multiculturalităţii şi conservării moştenirii şi tradiţiilor diverselor etnii care şi-au adus contribuţia  la istoria şi dezvoltarea acestor locuri: români, germani, maghiari, evrei, romi, s.a.